A dream come true...

The evolution of a dream

Traim intr-o lume materialist-capitalista. Stam cu ochii inchisi si visam deschis-idealist la un cuibusor al nostru. Si daca avem si putina priveliste, putina verdeata, un paraias ce susura in apropiere... nu cred ca cineva are nevoie de mai mult.Am gasit o bucata de teren ("dar ce bucata!"... ar spune Eminescu) si un vecin cumsecade. Mi-a dat-o la un pret corect (pe atunci) in ianuarie 2005. Urcam cu fratele meu prin nametii de zapada sa il vedem mai bine. Nu conta ca zapada de aproape un metru nu ne permitea sa urcam cu masina pe drum, pana sus. Nu-mi fac griji nici pentru viitor (poate e ceva in subconstient legat de un concept de "global warming") - cica de atunci nu a mai fost zapada mare. Cum spuneam, vrem toti un cuibusor. Chiar daca e pentru la pensie, nu cred ca il vom putea face din pensie... Nici cea de stat, nici cea privata :). Asa ca, azi un pai, maine o caramida. O vom face, casuta visurilor noastre... Era deja pe perete, schitata, inca de prin 2003. Si am tot modificat-o si am adaptat-o nevoilor noastre. Nici prea mare, nici prea mica, asa, ca la zmeul din poveste. De fapt, zmeul a venit pe lume si i-am prevazut si lui o camera in proiect... Acum am ajuns insa sa ii si vedem conturul! Cu ajutorul celor de 'acasa', bine-nteles, ca fara ei... nu cred ca o vedeam vreodata. Si sper sa ne bucuram cu totii de ea in curand. Si daca treceti pe acolo si o vedeti gata, va rog, nu va sfiiti, bateti la usa: poate ne prindeti acasa. Va asteptam cu drag la un pahar de poveste. Alex (si zmeul)

Merita apa asta sa curete... trotuarele?

Tot la Nice. Un alt subiect. Mai « merdique » de data asta. Insa e vorba de aceeasi plimbare calma si banala (asa se crede in general ca e). Pana cand piciorul iti aluneca usor si ajungi sa exclami : « Merde ! ». Si exact aia e. Si s-au dus pe pluta plimbarile calme, fara griji… au devenit stresate, ochii iti umbla ca in jungla, sa se asigure ca nu sunt serpi unde calci. Si dupa o prima lunga perioada de « merdelexique », cum ar spune Stephen Clarke, subconstientul incepe sa se obisnuiasca cu petele de pe strada pe care trebuie sa le ocoleasca si le vede din departare. Stie ca acolo este un « faux pas ». Stie ca e ceva care iti poate strica ziua. Ceva care face pe ceilalti din autobuz sa se uite intrebatori in jur, cu o privire dispretuitoare, de persoana deranjata si agresata olfactiv. Si in acest caz, nu te mai gandesti la tine, ca si tu esti agresat. Grija devine a ta, nu a stapanului de animal de companie care are mainile in buzunarele GOALE. Care gaseste ca e injositor sa se aplece dupa… produsul cainilor lor. Va spune ca nu e vina sa ca nu mai sunt pungute sau manusi in distribuitoarele de pe strada, cu accesorii pentru asemenea cazuri.
Din fericire talpa nu e vizibila… Pentru ca oricat ai incerca sa o cureti, tot degeaba. Ceva e acolo, bine incrustat in striatiile pantofului. Si de mai aud pe cineva ca « e de noroc », incercand sa iti descreteasca fruntea, il iau la bataie ! M-am saturat de atata noroc ! Si data viitoare cand mai vad pe vreunul ca nu curata dupa cainele sau, voi fi eu pregatit cu o punga, ridic ce e acolo, il strig pe individ si i-l las in mana ! Chiar daca el nu are punga. Poate asa… data viitoare se va uita daca nu sunt in zona macar… Ca indivizii si obiceiurile sunt convins ca nu se schimba. Sin din cauza asta vor pierde alegerile intotdeauna acei ce au slogane de genul «Changeons !»…
Sa aveti o zi (ne-)norocoasa. O puteti lua cum vreti.

PS – Elogiu agentilor pe motorete, dotate cu aspiratoare, ce luna trecuta au declarat ca au strans circa cinci tone de materie de pe trotuare, strazi si indeosebi din putinele parcuri !!!

Punct de plecare

Am plecat si am uitat gustul zapezii...
Nu mai stiu forma dealului sub care am crescut si pe care il rasfoiam in toamnele colorate de frunzis. De emotii multicolore, in tribunele cu lazi de mere expuse candva de "Statiunea de cercetare si productie Pomicola Baia Mare" inainte sa apara "castaniada"... Am uitat potecile ce te duceau in inima lantului muntos, pierdut, fara semnal, fara nume, fara urme. Tot ce tin minte e doar umbra paraului ce susura sub brazi, si a pastravului ce sare peste diguri, nevazut. Dar va veni o vreme - de retur la radacini, la trunchi, la ramuri... la frunze multicolore si bogate in emotii!

Zapada noua

Ieri la Baia Mare... pe Sasar in jos... curgea frumusetea originii, duios.

Ma plimb

Ma dau englez si ma plimb de-a lungul marii. I se spune "promenada", insa adevaratul nume al acestei fasii late si caramizii il cunoaste doar cel ce NU este 'in trecere'. Promenada e o scena! Dans, role, biciclete, amatori de muzica ce chinuie o ghitara (sau niste corzi vocale subtiri), multi ambitiosi cu maiouri transpirate ce trec in ritm alert, uitandu-se la cronometru... Si as putea continua.

O pereche ce se plictiseste si nu gaseste ceva interesant de facut la Nice, se poate aseza pe una din bancutele albe (asta daca are loc de pensionarii octogenari) ca sa urmareasca si sa comenteze valurile... de trecatori. Spectacolul e garantat.

De vrei sa scapi de imbulzeala, te poti refugia pe partea plajei, unde vezi mai bine marea, o simti sarata daca e vantul ca de obicei, mai taricel. Dar simti si mirosul pestilor prajiti la restaurantele instalate mai jos...

De aceea prefer sezonul extra! Adica cel de iarna. Cand nu ma lovesc de sutele de mii de turisti, nu simt miros de peste, fara muzica zgarietoare sau circul agasant al slalomistilor pe role, si ma pot plimba in voie. Ca doar de asta ies pe promenada. Poate dau impresia ca vorbesc ca un 'niçois', cu pretentia de a poseda ceva ce nu imi apartine... Va asigur insa ca sunt mai 'bastinas' decat 50% din populatia existenta...

'September syndrome'

Sed pe mal asa...
si ma uit la valuri:
ca niste balauri cu coamele albe
latiti pe un munte cu fruntea in aburi;
si vata de zahar pe calmele culmi
ti se topeste-n privire -
dar nu pe balauri...

Ma-ntreb daca valul e tare ca Rodna
(Pietrosul spumei devine obsedant)
si dealul de langa ca valul de verde;
ca valul de rece - ca zapada
ce trece,
iernatica,
la fel de molcom peste culmi:
in valuri!

Visez la cascada cu numele hipic -
stiu bine ca-i rece si alba,
ca vata de zahar, efemera,
pe calmele unde, un etern CriStAl -
topita-toropita in priviri
de multi drumeti in cautare
de valuri si mare.

Valul Rodnei, culmea marii
imi sunt dragi deopotriva:
inseparabile,
intercalate;
perfect antidot
la izolare si deriva.